Intr-un cadru imperfect

Deschide incet incet ochii. Pleoapele ii atarnau grele. Vroia parca sa mai doarma putin. Simtea cum ceva din interior o apasa. Se uita la telefon. Nimic nou. Da unul, doua, trei telefoane, in zadar. Se ridica alene si se duce spre oglinda. Se priveste. Isi vede ochii. Erau atat de limpezi si stersi, atat de obositi. Lasa privirea in jos si o lacrima ii curge incet pe obraz. Nu a fost doar un vis. Totul se intamplase. Isi indreapta pentru ultima oara privirea catre oglinda ce ii amintea de noaptea trecuta. Se repezi afara din camera. Ametita se impiedica de pragul usii. Ingana o usoara injuratura. Deschide computerul. Se enerveaza si da cu pumnul in birou. Incepe sa planga. Se uita pe pereti incercand sa se calmeze. Nu reuseste. Isi aminteste de acea melodie, care candva ii alina durerea. Dar in acest moment o lasa rece. Ar asculta-o la infinit, doar sa trezeasca in ea sentimentele de altadata. Dar nu simte nimic, priveste in gol. Ar dori sa opreasca melodia cu pricina, dar ceva o impiedica, ceva mai presus de dorinta ei. Se duce usor la fereastra, priveste fulgii mari de zapada. Insa nu zambeste, se uita pierduta spre albul absolut. Isi aminteste de copilarie, de zilele ce tocmai au trecut, cat de mult iubea zapada. Dar acum? Acum i se pare ceva patetic. Revine la pc-ul ei . Nu gaseste nimic de facut. Doar activitatiile ei zilnice: site-uri de socializare si jocul ei preferat, ii mai ocupa timpul. Se uita la ceas, ar vrea sa iasa din limita pe care i-o ofera timpul, dar este doar un vis nerealizabil in plus. Ofteaza. Isi schimba repede hainele, ia pe ea orice ii pica in mana. Isi aranjeaza usor buclele, si isi aplica un machiaj simplu, pentru a putea ascunde semnele tristetii ce o apasa. Dar degeaba, suferinta i se citeste in privire.

Iese pe usa agitata. Coboara treptele rapid. Se pare ca isi doreste o iesire din tot. Impinge cu violenta in usa de la scara. In sfarsit paseste afara. Vantul rece o loveste direct in fata, nici fulgii de zapada nu vor sa o ocoleasca. Se simte zdrobita. Tremura. Frigul o apasa din ce in ce mai rau. Mai face cativa pasi si se opreste. Se uita in spate, observa urmele sale lasate in zapada. Se simte singura, disperata. Incearca sa inainteze cu pasi mici. E debusolata. Nu stie pe unde sa o ia. Nu stie unde vrea sa ajunga. Nu vrea sa o vada nimeni, nu vrea sa iasa in evidenta si totusi tipatul ei mut de durere atrage asupra-i zeci de priviri. Nimeni nu-i spune nimic, dar toti o privesc ciudat. Se simte distrusa. Nu se poate opri din plans. Se gandeste la tot ce sa intamplat , nu gaseste o explicatie. Se intoarce acasa si se tranteste in pat. Ar fi vrut ca ziua aceea sa fie altfel. Porneste televizorul. Dar nici macar nu ii arunca o privire. Isi adreseaza intr-una aceeasi intrebare: de ce?. Adoarme, in cele din urma printre lacrimi, pe o melodie trista pe fundal. Din cand in cand se mai aude doar cate un suspin ce te cutremura...